Trebuie sa spun de la inceput, am citit nenumarate carti, vazut “n” filme in care diferiti indivi si individe incercat sa-si marturiseasca unul altuia cele mai profunde si nobile sentimente de care este capabil omul. De la simplul si totusi cuprinzatorul “te iubesc” pana la implicarea diferitelor divinati sau a astrilor ceresti in declaratie. Unii au reusit sa fie chiar convingatori, altii mai putin.
Acum vreau sa va arat si voua, dupa principiul dam din mana in mana sa ajunga la toata lumea, cea mai frumoasa declaratie de dragoste din cate exista in lumea asta:
“Discutia noastra amabila se desfasoara cu pauze mari, faem sensul giratoriu din piata Aviatorilor. Traversez intinderea vasta de piatra, opresc langa bordura, ma rasucesc spre fata, ii arat silueta stinghera a militianului care masoara cu pasi rari cercul magic din piatra alba.
- Daca vrei sa te certi, cearta-te cu dansul. Astept aici.
- Pot sa te intreb ceva?
Sfioasa, grijulie, tandra, ca o pisica de mare clasa. Bruste si obositoare trecerile astea de la o stare la alta, pluteste ceva in aer, miau.
- Poftim.
- De ce nu intebi ce-i cu mine?
- Acum trei zile ai spus ca… ma poticnesc, ma lovesc cu mana peste gura: ce-i cu tine?
- Ma gandeam, incepe Irina. Acum o saptamana, dupa ce decolasem de la New York, stateam pe intervalul dintre scaune si ma gandeam la tine. Un tip din Martinica tocmai ceruse un Martini. M-am dus sa i-l aduc si acolo, la oficiu, printre sticlele cu etichete multicolore, mi-am dat seama ca ar fi destul de greu fara tine. Simplu.
- Asta-i tot? intreb, ma destind deodata, linistit si nerusinat de sigur pe mine.
- Cum “tot”? se revolta Irina. E foarte greu.
- De ce?
- Creeaza obligatii.
- Stiu, spun, incerc sa-i vad ochii, stewardesa cea neagra a lasat capul in piept, parul ii curge ca o cascada acoperind fruntea, ochii, nasul, singurul lucru pe care-l pot vedea e tricoul care se agita furtunos. Stiu, pentru ca mie de mult mie greu fara tine.
Si intreb, abia misc buzele golite de sange, dar trebuie, sunt lucruri care nu pot fi lasate nelamurite.
- Vrei sa terminam?
Irina inalta capul, cascada neagra de par unduios se desface in doua valuri, ochii fetei ma privesc asa cum nu am visat sa fiu privit vreodata.
- Nu, zambeste Irina, dar zambeste frumos, cu dintisorii ei perfecti, cu ochii ei intunecati, putin neincrezator in coltul pleoapelor – parca nu ar fi convinsa ca i se cuvine tortul acela mare, caruia asa rar i se spune fericire. Nu, zambeste fata, ochii privesc calmi, putin incetosati, ca printr-o boare fina, dispar sub privirea ei, curg in mine fara sa am de ce sa ma agat – nu vreau sa terminam. Eu una sunt gata sa fac si prostia cealalta.
(Doru Davidovici – Celula de Alarma, Editura Eminescu, 1979)
Ei, cum e? Asa e ca bate Titanicu’, Pe Aripile Vantului, sau orice altceva? Asa e ca oamenii astia doi nu-si bat joc de sentimente si, chiar daca le exprima in cel mai simplist si neinflorat mod cu putinta, lucrul care ii leaga e mai puternic decat orice declaratie a marelui Don Juan?
Nu-i asa ca si tu ti-ai dori ca la un moment dat din viata asta, cineva sa-ti spuna “mi-ar fi greu fara tine” si sa te priveasca asa cum visai doar sa fii privit?